mai sade omul pe drum, mai spune o vorba..
desi tot practica duce la adevar.
Abordând diverse subiecte, am remarcat cât de dificil este să-ți comunici înțelegerea,
chiar și atunci când trebuie să vorbești despre un subiect banal unei persoane pe care o cunoști bine. Limba noastră este prea săracă pentru o descriere exactă și completă. Și am descoperit
că această lipsă de înțelegere dintre doi oameni este un fenomen ordonat matematic, la fel de
precis ca și tabla înmulțirii. Înțelegerea depinde, în mare, de ceea ce numim ”psyche”-ul
interlocutorului, și mai apoi de starea acestui ”psyche” la un moment dat.
Exactitatea acestei legi poate fi verificată la fiecare pas. Ca să fii înțeles de un alt om,
nu e suficient ca cel care vorbește să știe cum să vorbească, trebuie ca și cel care ascultă să
știe cum să asculte. De aceea, pot să spun că, dacă aș începe să vorbesc într-un fel pe care îl
cred eu exact, toți cei care sunt aici, cu foarte puține excepții, ar crede că sunt nebun. Dar, de
vreme ce în acest moment trebuie să vorbesc auditoriului meu așa cum este el, și de vreme ce
acest auditoriu trebuie să mă asculte, trebuie mai întâi să punem bazele unei înțelegeri
comune.
În timpul întâlnirii noastre trebuie să fixăm anumite repere, astfel încât conversația să
fie eficace. Tot ce aș vrea să vă propun acum este să încercați să priviți lucrurile, fenomenele
care vă înconjoară și în mod special pe voi înșivă dintr-un punct diferit de cel care vă este
obișnuit sau natural. Să priviți doar, pentru că a face mai mult nu este posibil decât cu voință
și cu cooperarea auditoriului, atunci când el încetează să asculte într-un mod pasiv și începe
să facă, adică atunci când intră într-o stare activă.
Foarte des, în conversație, găsim, exprimată mai mult sau mai puțin deschis, ideea că
omul, așa cum îl întâlnim în viața obișnuită, ar fi într-un fel centrul universului, ”coroana
creației” sau cel puțin o entitate vastă și importantă; că posibilitățile sale sunt aproape
nelimitate, puterile sale aproape infinite. Dar acest punct de vedere are și el un anumit număr
de rezerve: se spune că, pentru aceasta, e nevoie de condiții excepționale, împrejurări speciale,
inspirație, revelație și așa mai departe.
Totuși, dacă studiem această concepție despre om, vedem imediat că este făcută dintr-
un ansamblu de trăsături care nu aparțin unui om unic, ci unui anumit număr de indivizi reali
sau imaginari. Niciodată nu vom întâlni un asemenea om în viața reală, nici în prezent, nici ca
personaj istoric în trecut. Pentru că orice om are propriile sale slăbiciuni și, dacă priviți
îndeaproape, mirajul grandorii și al puterii se spulberă.
Cel mai interesant, de altfel, nu este faptul că oamenii transmit altora acest miraj, ci că,
din cauza unei trăsături particulare a psihismului lor, îl raportează la ei înșiși, dacă nu în
totalitate, cel puțin în parte, ca pe o reflectare. Atât de mult încât, fiind nulități sau aproape
nulități, ei își imaginează că ar corespunde acestui tip colectiv sau că nu se îndepărtează prea
mult de el.
Dar dacă un om știe cum să fie sincer față de el însuși – nu sincer în sensul în care
cuvântul este înțeles de obicei, ci nemilos de sincer – atunci, la întrebarea: ”ce sunteți?”, el nu
va conta pe un răspuns confortabil. Astfel, fără să aștept până când veți căpăta singuri
experiența despre care vorbesc, și ca să înțelegeți mai bine ce vreau să spun, sugerez ca
fiecare dintre voi să își pună întrebarea: ”Cine sunt eu?”. Sunt sigur că 95% dintre voi vor fi
descumpăniți și vor răspunde printr-o altă întrebare: ”Ce vreți să spuneți?
Asta arată că un om și-a trăit viața fără să își pună această întrebare și consideră firesc
ca el să fie ”ceva” și încă ceva foarte prețios, ceva de care nu s-a îndoit niciodată. În același
timp, el este incapabil să explice altuia ce este acest ceva, incapabil să îi dea chiar cea mai
mică idee, de vreme ce nici el nu știe. Și dacă el nu știe, nu înseamnă numai că acest ”ceva”
nu există, ci că nici nu ar putea să existe? Nu e ciudat că oamenii își acordă atât de puțină
atenție lor înșiși, cunoașterii de sine? Nu e ciudat că ei închid ochii cu atâta îngăduință față de
ceea ce ei sunt cu adevărat și își petrec viața în plăcuta convingere că ei reprezintă ceva
prețios? Ei uită să vadă vidul insuportabil din spatele superbei fațade create de modul în care
se înșeală singuri și nu își dau seama că această fațadă nu are decât o valoare pur
convențională.
Drept vorbind, nu e întotdeauna așa. Nu toată lumea privește la fel de superficial. Sunt
oameni care caută, cărora le este sete de adevărul inimii și fac eforturi ca să îl găsească, care
încearcă să rezolve problemele pe care viața le pune, să ajungă până la esența lucrurilor și a
fenomenelor și să pătrundă în ei înșiși. Dacă un om gândește sănătos, oricare ar fi drumul pe
care îl urmează pentru a rezolva aceste probleme, trebuie în mod inevitabil să revină la el și să
înceapă prin a rezolva problema a ceea ce este el, a locului său în lumea care îl înconjoară.
Căci fără această cunoaștere nu va exista niciun centru de greutate în cunoașterea sa.
Cuvintele lui Socrate: ”Cunoaște-te pe tine însuți” rămân deviza tuturor celor care caută
adevărata cunoaștere și ființa.
Tocmai am utilizat un nou cuvând: ”ființa”. Ca să ne asigurăm că înțelegem cu toții
același lucru prin acest cuvânt, trebuie să dau câteva explicații
Tocmai ne-am întrebat dacă ceea ce un om gândește despre el însuși corespunde cu
ceea ce este el în realitate și v-ați întrebat despre ceea ce sunteți. Iată un doctor, un inginer, un
pictor. Sunt ei cu adevărat ceea ce credem noi că sunt? Putem să considerăm personalitatea
fiecăruia dintre ei ca și cum s-ar confunda cu profesia sa, cu experiența pe care această
profesie sau pregătire i-a dat-o?
Orice om vine pe lume asemenea unei foi albe de hârtie; dar oamenii și împrejurările
care îl înconjoară rivalizează care să murdărească mai tare această foaie și să o acopere cu
inscripții de tot felul. Educația, lecțiile de morală, lucrurile pe care le știm și pe care le numim
cunoaștere intervin – toate sentimentele de datorie, de onoare, de conștiință, etc. Și toți
proclamă caracterul imuabil și infailibil al metodelor de care ei se servesc pentru a altoi aceste
ramuri ale arborelui ”personalității” omului. Încetul cu încetul, foaia este murdărită, și cu cât
este mai murdărită cu pretinse ”cunoștințe”, cu atât omul este considerat mai inteligent. Cu cât
există mai multe inscripții în locul numit ”datorie”, cu atât posesorul este considerat mai
cinstit; și așa se întâmplă cu toate. Și foaia altfel murdărită, văzând că murdăria i se ia drept
un merit, începe să o considere prețioasă. Iată un exemplu a ceea ce noi înțelegem prin
numele de ”om”, adăugând aici adesea chiar cuvinte de genul ”talent” și ”geniu”. Totuși
”geniul” nostru își va strica ziua dacă nu își găsește papucii lângă pat când se trezește
dimineața.
….. bai za buc formor.
il separatio 