saltul in abis – castaneda..

cand te uiti in abis… si abisul se uita in tine. Nietzsche.
“Am auzit vocea lui don Juan spunîndu-mi că universul este, într-adevăr, de nepătruns.
în acel moment, uşa din spate a restaurantului, aceea dinspre parcare, se deschise şi un personaj ciudat îşi făcu apariţia: un bărbat spre patruzeci de ani, îmbrăcat neglijent şi cumplit de slab, dar cu trăsături frumoase. îl ştiam de foarte multă vreme dînd tîrcoale Universităţii, amestecîndu-se cu studenţii. Cineva îmi spusese că era un pacient al Spitalului Veteranilor. Părea să nu fie întreg la minte. îl văzusem de multe ori la Ship’s stînd cu o ceaşcă de cafea în faţă, întotdeauna în acelaşi loc al tejghelei. îl văzusem, deasemenea, şi cum pîndea de-afară ca scaunul lui favorit să se elibereze.
Cînd intră în restauant, se aşeză la locul lui şi apoi se uită la mine. Privirile ni se încrucişară. Următorul lucru pe care mi-l mai aduc aminte este că a scos un strigăt care mă înmărmuri, pe mine şi pe toţi cei dinăuntru. Toată lumea s-a uitat la mine, cu ochii larg deschişi, unii dintre ei cu gura plină. Desigur, au crezut că eu ţipasem.
Stabilisem un precedent cînd mă dădusem cu capul de tejghea şi izbucnisem apoi în rîs. Omul a sărit de pe scaun şi a ieşit în fugă din restaurant, întorcîndu-se să se holbeze la mine în timp ce îşi flutura mîinile agitat deasupra capului.
Am cedat unui impuls de moment şi am început să alerg după el. Doream să-mi spună ce a văzut în mine de a început să ţipe. L-am ajuns în parcare şi l-am rugat să-mi spună de ce a ţipat. Şi-a pus mîinile la ochi şi a început să ţipe şi mai tare. Se purta ca un copil speriat de un coşmar, ţipînd din toate puterile. L-am lăsat în pace şi am revenit în restaurant.
– Ce ai păţit, dragule? m-a întrebat îngrijorată chelneriţa. Credeam că ai fugit.
– M-am dus să mă intîlnesc cu un prieten, i-am zis. Chelneriţa s-a uitat la mine şi s-a prefăcut supărată şi surprinsă:
– Tipul ăla ţi-e prieten? m-a întrebat.
– Este singurul prieten pe care îl am pe lumea asta, i-am zis. Acesta era adevărul adevărat dacă prin prieten înţelegi pe cineva care vede prin scoarţa cu care eşti acoperit şi care ştie de unde vii tu cu adevărat.”
Alchemy
“Stăteam la tejgheaua de la Ship’s, transpirînd din abundenţă, meditînd fără rost şi punîndu-mi obsesiv întrebări la care nu se putea răspunde. Cum de au fost posibile toate acestea? Cum de am putut fi fragmentat în asemenea fel? Cine sîntem noi în realitate? Desigur, nu sîntem oamenii care am fost învăţaţi să credem că sîntem. Am amintiri despre întîmplări care nu s-au petrecut niciodată, care nu au nici o legătură cu şinele meu profund. Nu puteam nici măcar să plîng.
– Un vrăjitor plînge atunci cînd este fragmentat, îmi spusese odată don Juan. Atunci cînd se simte întreg, este cuprins de un frison care, prin intensitatea sa, îi poate pune capăt zilelor.
Eu aveam un asemenea frison! Nu credeam câ-i voi mai întîlni pe tovarăşii mei vreodată. Am înţeles că toţi au plecat împreună cu don Juan. Eram absolut singur. Doream să mă gîndesc la asta, să-mi plîng pierderea, să mă scufund într-o tristeţe confortabilă, cum făcusem întotdeauna. Nu am reuşit. Nu aveam nimic de plîns, nimic care să mă întristeze. Nimic nu mai conta. Eram cu toţii râzboinici-câlâtori şi fusesem cu toţii înghiţiţi de
infinitate.
îl auzisem tot timpul pe don Juan vorbind despre râzboinicii-câlâtori.
îmi plăcuse nespus descrierea pe care le-o făcuse şi mă identificasem cu ea pe baze pur emoţionale. Cu toate acestea, nu simţisem niciodată cu adevărat
sensul acestora, indiferent de cîte ori îmi explicase don Juan adevăratul înţeles al
razboinicilor-călători. în noaptea aceea, în faţa tejghelei de la Ship’s am înţeles ce voia să spună don Juan. Eram un râzboinic-călâtor.
Pentru mine nu mai contau decît faptele de energie.
Celelalte nu erau decît speculaţii fără nici o importanţă.
în acea noapte, stînd şi aşteptînd comanda, un alt gînd plin de viaţă mi-a izbucnit în minte. Am simţit cum mă cuprinde un val de empatie, m-am identificat cu tot ceea ce-mi spusese don Juan. Atinsesem în sfîrşit scopul
învăţăturilor sale: eram una cu el cum nu mai fusesem niciodată înainte. Este adevărat că nu a existat nici o situaţie în care eu să rezist pur şi simplu şi să nu combat conceptele lui don Juan care îmi apăreau atît de revoluţionare, pentru că nu se conformau sim
plităţii gîndurilor mele de occidental. Cred că, mai degrabă,
precizia lui don Juan în prezentarea conceptelor sale mă speria înfiorător. Eficienţa sa îmi apăruse ca dogmatism.
Această aparenţă fusese cea care mă forţase să caut modalităţi de a clarifica problema, şi m-a făcut să par un sceptic.
Da, mi-am zis, sărisem în abis şi nu murisem pentru că înainte de a atinge fundul prăpastiei mă lăsasem înghiţit de marea întunecată a conştientizării.
M-am predat ei, fără frică sau regret. Iar marea întunecată îmi dăduse tot ce aveam nevoie ca să nu mor şi să mă trezesc în patul meu din Los Angeles. Acum cîteva zile, această explicaţie nu m-ar fi lămurit deloc. Acum, la trei dimineaţa, la Ship’s, însemna totul pentru mine.
M-am dat cu capul de masă ca şi cum eram de unul singur în acea cameră. Oamenii s-au uitat la mine şi au zîmbit înţelegători. Nu-mi păsa. Mintea mea era centrată pe o dilemă fără răspuns: eram în viaţă, în ciuda faptului că zece ore mai devreme sărisem în abis ca să mor. Ştiam că o asemenea dilemă nu-şi putea găsi niciodată rezolvarea. Sistemul meu obişnuit de cunoaştere avea nevoie de o explicaţie liniară pentru a fi satisfăcut, iar asemenea explicaţii nu erau posibile. Aceasta era problema esenţială a întreruperii continuităţii.
Don Juan îmi spusese că această întrerupere era, de fapt, vrăjitoria. Acum ştiam asta, cît de clar îmi stătea în putinţă. Avusese dreptate don Juan cînd îmi spusese că, pentru ca eu să rămîn la urmă aveam nevoie de toată puterea, hotărîrea şi, mai presus de toate, de curajul de oţel al unui razboinic-călător.
Am dorit să mă gîndesc la don Juan, dar nu am putut. în plus, nici nu-mi păsa de don Juan. Era ca şi cum între noi se ridicase o barieră colosală. Credeam cu adevărat în gîndul străin care mi se insinuase în minte de cînd mă trezisem: eram o altă persoană. în momentul saltului avusese loc o schimbare. Altfel, m-aş fi gîndit cu nostalgie
la don Juan, mi-ar fi fost dor de el. Aş fi simţit înţepătura unui resentiment pentru că nu m-a luat cu el. Aşa ar fi făcut adevăratul meu eu. Eram un altul. Acest gînd a luat amploare, pînă cînd mi-a invadat toată fiinţa. Ce mai rămăsese din fostul meu eu a dispărut complet în acel moment.
M-a cuprins o nouă stare de spirit. Eram absolut singur! Don Juan mă lăsase în interiorul unui vis ca agentul său provocator. Simţeam cum corpul meu îşi pierde rigiditatea. Devenea din ce în ce mai flexibil, pînă cînd am fost
în stare să respir în voie. Am izbucnit în hohote de ris. Nu-mi păsa că se uită lumea la mine. Eram singur şi nu puteam face nimic.
Aveam senzaţia fizică că intram într-o cale de trecere, care avea o forţă proprie. Mă trăgea înăuntru. Era o cale de trecere liniştită. Don Juan era acea cale de trecere, liniştită şi imensă. Era pentru prima dată cînd simţeam că
Don Juan nu avea substanţă fizică. Nu era momentul pentru sentimentalisme sau nostalgii. Nu avea de ce să-mi fie dor, deoarece era tot timpul prezent ca un sentiment depersonalizat care mă ademenea.
Calea de trecere mă provoca. Aveam o senzaţie de veselie, de lejeritate. Da, puteam traversa această cale de trecere, singur sau însoţit, poate pentru totdeauna. Iar acest lucru nu mă deranja în mod deosebit, dar nici nu-mi
făcea plăcere. Era mai mult decît începutul călătoriei finale, destinul implacabil al unui
războinic călător, era începutul unei noi vieţi. Ar fi trebuit să plîng de bucurie că găsisem în sfîrşit calea de trecere, dar nu mă simţeam
în stare. Mă confruntam cu infinitatea
la restaurantul Ship’s. Ce lucru extraordinar! Am simţit un fior rece pe
spate. Am auzit vocea lui don Juan spunîndu-mi că universul este, într-adevăr, de nepătruns.
în acel moment, uşa din spate a restaurantului, aceea dinspre parcare, se deschise şi un personaj ciudat îşi făcu
apariţia: un bărbat spre patruzeci de ani, îmbrăcat neglijent şi cumplit de slab, dar cu trăsături frumoase. îl ştiam
de foarte multă vreme dînd tîrcoale Universităţii, amestecîndu-se cu studenţii. Cineva îmi spusese că era un
pacient al Spitalului Veteranilor. Părea să nu fie întreg la minte. îl văzusem de multe ori la Ship’s stînd cu o
ceaşcă de cafea în faţă, întotdeauna în acelaşi loc al tejghelei. îl văzusem, de asemenea, şi cum pîndea de-afară ca scaunul lui favorit să se elibereze.
Cînd intră în restauant, se aşeză la locul lui şi apoi se uită la mine. Privirile ni se încrucişară. Următorul lucru pe
care mi-l mai aduc aminte este că a scos un strigăt care mă înmăr
muri, pe mine şi pe toţi cei dinăuntru. Toată
lumea s-a uitat la mine, cu ochii larg deschişi, unii dintre ei cu gura plină. Desigur, au crezut că eu ţipasem.
Stabilisem un precedent cînd mă dădusem cu capul de tejghea şi izbucnisem apoi în rîs. Omul a sărit de pe scaun
şi a ieşit în fugă din restaurant, întorcîndu-se să se holbeze la mine în timp ce îşi flutura mîinile agitat deasupra
capului.
Am cedat unui impuls de moment şi am început să alerg după el. Doream să-mi spună ce a văzut în mine de a
început să ţipe. L-am ajuns în parcare şi l-am rugat să-mi spună de ce a ţipat. Şi-a pus mîinile la ochi şi a început
să ţipe şi mai tare. Se purta ca un copil speriat de un coşmar, ţipînd din toate puterile. L-am lăsat în pace şi am
revenit în restaurant.
– Ce ai păţit, dragule? m-a întrebat îngrijorată chelneriţa. Credeam că ai fugit.
– M-am dus să mă intîlnesc cu un prieten, i-am zis. Chelneriţa s-a uitat la mine şi s-a prefăcut supărată şi
surprinsă:
– Tipul ăla ţi-e prieten? m-a întrebat.
– Este singurul prieten pe care îl am pe lumea asta, i-am zis. Acesta era adevărul adevărat dacă prin prieten
înţelegi pe cineva care vede prin scoarţa cu care eşti acoperit şi care ştie de unde vii

tu cu adevărat.”
ninjai smile

de la zambet la ras este doar un pas… sa ne luam.. in serios.. zic.  :))))

Advertisements

25 comments

  1. Când am citit acest capitol am rămas tablou, căci îmi descria două evenimente petrecute unul în vis (aruncarea în abis) și altul în acest real (întâlnirea cu nebunul, la magazin).
    Să ne luăm în serios, deci… 🙂

      • De la surori am depistat programele de autosabotaj și cele subtile că te poti îndrăgosti usor dacă bărbatul iti poate asigura o perspectiva. Asta pe scurt. Ce vor femeile dincolo de programele vechi de siguranta cuibului nu este iubire ci aşa cum scriau mai demult în casa evv ci suveranitate. Amintirea şi exersarea ei, punerea în aplicare. Nu pot să vreau iubire din moment ce sunt.

      • bine, astea sunt pragurile peste care ai trecut…

        unde esti acum, cine este in jur..

        rasul este cea mai buna atitudine constient aleasa. 🙂

        buna… ce mai zici? 🙂

  2. Așa… visul. A fost unul foarte real. Deobicei în vis se amestecă rațiunea și teama. În visul acela însă nu numai că am fost convinsă că pot să zbor ci nici nu se punea problema așa că de pe stânca aceea înaltă și neagră ce se ridica din abis, m-am aruncat în gol. Și am căzut ca un bolovan în adâncuri, am încercat după un„ uuuppps! futui„, să dau din mâini ca din aripi dar vântul îmi șuiera sălbatic la urechi în cădere. M-am consolat într-un târziu în căderea care parcă nu avea sfârșit sperând că atunci când mă lovesc de sol să nu doară prea tare. La un metru de sol căderea a încetat brusc și cu fața în jos și mâinile larg întinse priveam fundul prăpastiei care era pavat cu dale din cuarț gri deschis și roz și parcă nu avea capăt. Am respirat ușurată și m-am întors cu fața spre cer râzând. Cerul era albastru și purta norișori străvezii albi.

  3. Nebunul. Eram la magazin. Îl cunoșteam din vedere că venea mai des pe acolo și de fiecare dată l-am ocolit. Simt când clienții au o problemă care s-ar putea răsfrânge asupra mea. De data aceea n-am avut încotro așa că l-am întrebat cu ce pot să-l ajut. S-a uitat scurt la mine, a băgat capul în pământ și a început să se tragă de păr și să-și tragă palme în timp ce repeta de câteva ori mecanic și repede: nu vreau să vorbesc cu tine, nu cu tine… cu ea… și arta cu degetul pe una din colege.

  4. De la spânzuratul din tarot am învățat că atunci când pare că nu mai sunt șanse, să privesc situația din perspectiva celorlalți implicați. Să privesc prin ochii altora.

  5. Săptămâna trecută am văzut clar în vis fotografia portret a unui bărbat tânăr mai brunet, cu părul negru cârlionțat. Îl cunoșteam de undeva și m-am străduit sămi amintesc cine este. Am adormit din nou și mam trezit din nou că mi-am amintit că era o fotografie a lui castaneda dintr-una din cărți.
    Peste zi însă nu am mai fost sigură ,deoarece și george grigorescu și-a pus curând gravatar nou.

    • nu mai stiu povestea imaginii. parca este pictata de cineva celebru.. primim ajutor cu privire la autor oare?
      intelesul ei este revelat daca privesti cu atentie..

      sta in genunchi si in maini, arata ca nu este mandru ci smerit, este imbracat cu o roba, are un toiag preotesc/vrajitoresc, doar capul si inima trec dincolo de valul lumii acesteia,aranjamentul pe cer poate semnifica un moment anume cand se poate trece. iar dincolo se vede caruta cu multe roti a lui dumnezeu asa cum este descrisa in biblie.. pe margine se vad cei 2 stalpi din masonerie joachim si boaz..

      o imagine o mie de cuvinte. arata reteta dupa care poti ridica valul lumii acesteia..

      iar ca si dar, imi poti spune tu Toata poveste imaginii asa cum o intelegi tu? 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s