uitarea si calatoria definitiva

el viaje definitivo.

Y yo me iré. Y se quedarán los pájaros cantando.
Y se quedará mi huerto con su verde árbol,
y con su pozo blanco.

Todas las tardes el cielo será azul y plácido,
y tocarán, como esta tarde están tocando,
las campanas del campanario.

Se morirán aquellos que me amaron
y el pueblo se hará nuevo cada año;
y lejos del bullicio distinto, sordo, raro
del domingo cerrado,
del coche de las cinco, de las siestas del baño,
en el rincón secreto de mi huerto florido y encalado,
mi espíritu de hoy errará, nostáljico…

Y yo me iré, y seré otro, sin hogar, sin árbol
verde, sin pozo blanco,
sin cielo azul y plácido…
Y se quedarán los pájaros cantando

cealalta parte 

si uitarea de acum.

uitarea asa cum este ea la origini, este singura cale de odihna pentru Calatori.

alte fiinte profita de bucla aceasta..

ea se regaseste aici, putem spune, sau in anumite pozitii ale punctului de asamblare, sau..

paisie

sa vedeti treaba, unii care in adancul lor stiu ca e ceva dincolo, se arunca in adancurile emotiilor, in excese pe toate palierele vietii de aici, doar ca sa se odihneasca totusi.. mai bine.

altii sunt mai blanzi…

tarani-romani

sa fii vesnic este mult.   MULT.

cum zicea mosul tanarului care vroia sa fie nemuritor.. mai baiete, vesnicia e lunga tare.. se stinge soarele, intro clipa..

🙂

god.

pentru fantomele care sunt pe blog… aici este un taram unde suntem, ci nu altfel.

fantomele vor ramane afara.. (vezi calatorie la Ixtlan) ca oameni nereali.  🙂

oamenii reali.. vor continua drumul.

“…şi voi pleca. Dar pasările vor rămâne, cântând,

şi grădina mea va rămâne,cu copacu-i verde
şi izvoru-i rece.
Multe fi vor după amiezele cu cer albastru blând,
iar clopotele vor suna în clopotniţă
aşa cum bat în chiar această clipă.
Oamenii care m-au iubit cândva s-or duce,
şi oraşul va renaşte, mereu altul, în fiece an.
Dar spiritul meu va rătăci mereu nostalgic
prin colţul tainic al grădinii mele în floare.”
— Acesta este sentimentul despre care a vorbit
Genaro, a spus don Juan. Pentru a fi un vrăjitor, un om trebuie să fie pasionat. Un om pasionat are bunurile lui pământeşti şi lucruri dragi lui — dacă nu altceva, atunci fie şi numai drumul pe care merge. Iată ce ţi-a spus Genaro cu povestea lui:
el şi-a lăsat legăturile de suflet în Ixtlan — casa, toţi ai lui, lucrurile care îi plăceau
— iar acum rătăceşte singur cu simţămintele sale; uneori, aşa cum o spune el însuşi, aproape că ajunge la Ixtlan.
Tuturor ni se întâmplă asta. În cazul lui Genaro e vorba de Ixtlan;
în al tău — de Los Angeles,
cât despre mine…
N-am vrut ca don Juan să-mi spună despre el. A făcut o pauză, de parcă mi-ar fi citit gândul.
Genaro a oftat şi a parafrazat primele versuri ale poemului.
—Am plecat. Şi păsările au rămas, cântând.
Pentru o clipă, am simţit o undă de suferinţă şi o singurătate de nedescris cuprinzându-ne. Am privit ladon Genaro şi am ştiut că, fiind un om pasionat, trebuiesă fi avut multe legături ale inimii, atâtea lucruri la care a ţinut şi pe care le-a lăsat în urmă.
Am avut senzaţia clară că, în acel moment, puterea amintirii lui era pe cale să
revină şi că don Genaro era gata să plângă.
Mi-am mutat grăbit privirea.
Pasiunea lui don Genaro, singurătatea lui supremă m-au făcut să plâng.
Am privit la don Juan. El mă fixa cu privirea.
—Doar un luptător poate rezista pe drumul cunoaşterii, a spus el.
Pentru că arta lui constă în a găsi un echilibru între spaima de a fi om şi minunea de a
fi om.”

 

Advertisements

2 comments

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s