cum invizibiliul devine vizibil

din latura activa a infinitatii..
“- Vreau să apelez la partea analitică a minţii tale, spuse don Juan. Gîndeşte-te puţin şi spune-mi cum ai explica contradicţia dintre inteligenţa inginerească a omului şi stupi
ditatea sistemului lui de credinţe sau stupiditatea comportamentului lui contradictoriu. Vrăjitorii cred că animalele de pradă ne-au constituit sistemul de valori, noţiunile de bine şi rău, moravurile sociale. Ei sînt cei care ne-au inoculat speranţele şi visele de mărire sau eşec.
Ei ne-au dat avariţia, lăcomia, laşitatea. Animalele de pradă sînt cele care ne determină să fim complezenţi – satisfăcuţi de noi înşine, banali, egocentrici.
– Dar cum reuşesc să facă lucrul ăsta, don Juan? l-am întrebat enervat parcă şi mai mult de ceea ce spunea. Ne şoptesc la ureche în timp ce dormim?
– Nu, nu fac aşa. Ce idioţenie! îmi răspunse zîmbind. Sînt mult mai eficienţi şi organizaţi. Ca să ne păstreze ascultători şi slabi, animalele de pradă s-au angajat în strategii extraordinare – extraordinare, evident, din punctul de vedere al unui strateg militar. în schimb, groaznice din punctul de vedere al celor care suferă de pe urma lor.
– Ne-au dat mintea lor! înţelegi? Animalele de pradă ne-au dat mintea lor, care a devenit mintea noastră. Mintea lor este barocă, contradictorie, posacă, plină de teama de a fi oricînd descoperiţi. Ştiu că, deşi nu ai fost niciodată înfometat, continuă el, suferi de frica foamei, care nu este nimic altceva decît anxietatea animalului de pradă, neliniştit că în orice moment poate fi descoperit şi nu va mai avea mîncare. Prin intermediul minţii, care este, la
urma urmei, mintea lor, animalele de pradă injectează în viaţa fiinţelor umane tot ceea ce au ele nevoie. Şi se asigură astfel că noi vom fi ca un tampon între ele şi frica lor.
După un moment de pauză, suficient pentru a-mi reveni, l-am întrebat:
– Dar de ce vrăjitorii Mexicului antic, ca şi toţi cei de azi, deşi văd aceste animale de pradă, nu reacţionează?
– Noi doi nu putem face nimic, spuse grav, trist chiar, don Juan. Tot ceea ce putem face este să ne disciplinăm îndeajuns de mult încît ele să nu ne poată atinge. Cum să le ceri semenilor tăi să se supună rigorilor disciplinei?
Ar rîde şi şi-ar bate joc de tine, iar cei mai agresivi te-ar bate de ţi-ar suna apa în cap. Iar asta nu neapărat pentru că nu te-ar crede. în adîncurile oricărei fiinţe umane sălăşluieşte credinţa ancestrală, viscerală, că aceste animale de pradă există.
(greu nu? sa nu fii de acord cu mintea ta)
Don Juan îmi răsucea cuţitul în rană din ce în ce mai adînc:
– Vrăjitorii Mexicului antic, spuse, au văzut animalul de pradă. L-au numit zburătorul
fiindcă sărea prin aer. Nu este o privelişte frumoasă. Este o umbră uriaşă, impenetrabilă şi întunecată care sare prin aer, apoi aterizează pe pămînt. Vrăjitorii Mexicului antic au fost destul de supăraţi cînd şi-a făcut apariţia pe pămînt. S-au gîndit că omul trebuie să fi fost o fiinţă completă cîndva, cu intuiţii extraordinare, momente de conştientizare, care s-au
dezvoltat în mituri în zilele noastre.
Şi, apoi, totul a dispărut, iar astăzi avem un om sedat.
Am vrut să mă enervez, sâ-l fac paranoic, dar îmi pierdusem rigoarea care mă salva de obicei. Ceva în mine ma făcea să depăşesc punctul în care îmi puneam întrebarea favorită: „Dar dacă tot ceea ce spune este adevărat?”
Cînd îmi vorbise în noaptea aceea, în adîncul inimii mele simţeam că tot ceea ce spunea era adevărat şi, în aceeaşi măsură, că este absurd.
– Ce tot spui, don Juan? am îngâimat. Gîtul îmi era strîns ca într-o menghină. De-abia mai puteam respira.
– Spun că povara noastră nu este un simplu animal de pradă. Este foarte inteligent şi organizat. Urmăreşte metodic să ne facă inutili. Omul, această fiinţa magică, încetează brusc să mai fie aşa. Nu mai există alte vise pentru om decît visele unui animal care este crescut pentru a deveni hrană: convenţional, imbecilizat.
Cuvintele lui don Juan îmi creau o reacţie fizică ciudată, comparabilă cu greaţa. Era ca şi cum mi se făcea greaţă din nou. Dar greaţa izvora din adîncul fiinţei mele. Fără să vreau, m-am contorsionat. Don Juan m-a scuturat cu forţă. îmi simţeam gîtul zvîcnind sub forţa strînsorii lui. Gestul lui m-a calmat imediat. M-am simţit mult mai stâpîn pe mine.
– Acest animal de pradă, care este, bineînţeles, o fiinţă netrupească,nu este chiar invizibil  cum sînt alte Fiinţe netrupeşti.
Cînd sîntem copii îl vedem şi ni se pare atît de îngrozitor, încît decidem să nu-l mai vedem. Copiii, evident, ar vrea să insiste asupra acestei imagini, dar lumea din jurul lor îi convinge să nu facă asta. Singura alternativă a omenirii este disciplina.
Disciplina este singura reţinere. Prin disciplină nu înţeleg rutina nemiloasă:
mă trezesc în fiecare dimineaţă la cinci şi jumătate şi mă spăl cu apă rece pînă mă învineţesc. Vrăjitorii înţeleg disciplina drept capacitatea de a te confrunta cu seninătate cu situaţii care nu şi-au găsit locul între aşteptările noastre.
monk-eyes
Pentru ei, disciplina este o artă: arta de a te confrunta cu infinitatea fără a da vreun pas înapoi, nu pentru că sînt mari şi tari, ci pentru că sînt plini de teamă şi de respect.
– în ce fel este disciplina vrăjitorilor o piedică în calea animalului de pradă? am întrebat eu.
– Vrăjitorii spun că disciplina face ca mantaua luminoasă a conştientizării să nu mai fie pe gustul zburătorului, mi-a zis don Juan, cercetîndu-mi atent figura ca şi cum ar fi încercat să descopere vreun semn că nu l-aş crede.
Zburătorii sînt, astfel, bulversaţi. Probabil că o manta luminoasă a conştientizării pe care să nu o poată devora scapă sistemului lor de cunoaştere. După momentul de bulversare, nu mai au altă soluţie decît să pună punct faptelor lor nefaste. Dacă un timp animalele de pradă nu ne devorează mantaua luminoasă a conştientizării, aceasta va continua să crească, mi-a mai spus don Juan.
Pentru a simplifica această problemă la maximum, putem spune că vrăjitorii, prin disciplina lor, ţin animalele de pradă la distanţă îndeajuns de mult timp pentru ca mantaua luminoasă a conştientizării care le aparţine să crească dincolo de degetele de la picioare. O dată ce
trece de acestea, revine la dimensiunea sa firească. Vrăjitorii Mexicului antic spuneau că
mantaua luminoasă a conştientizării este aidoma unui copac. Dacă nu este tuns, revine la dimensiunile sale fireşti, în momentul în care conştientizarea depăşeşte nivelul degetelor de la picioare, manevrele extraordinare ale percepţiei devin un lucru obişnuit. Marele secret al vrăjitorilor timpurilor apuse, a continuat don Juan, era să înfrîneze mintea zburătorului
cu disciplină. Au descoperit că dacă încărcau mintea zburătorului cu
tăcerea interioară, instalaţia străină abandonează terenul, conferind oricăruia dintre practicanţii implicaţi în această manevră certitudinea totală asupra originii străine a minţii.
Instalaţia străină se întoarce, n-ai nici o grijă, dar revine slăbită şi procesul gonirii
instalatiei străine devine rutină, pînâ cînd aceasta abandonează cu totul.
abunda legendele romanesti despre “zburatori”.. fiinte netrupesti..
biblia altfel, cu vorba spusa “cea mai mare treaba pe care a facut-o dracul este sa te faca sa crezi ca el nu exista!”
si cum cele mai importante vorbe sunt “credinta ta te-a …”
credinta vede invizibilul, crede incredibilul si primeste imposibilul.
la buna vedere zic.
Advertisements

5 comments

  1. Am avut onoarea să privesc de vreo câteva ori aşa ceva, ultima dată acum o lună. Ii greu să ţi iubeşti aproapele tău şi greu să l iubeşti pe al altuia. 🙂
    La bună vedere zic şi eu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s